povesti pentru copii

Intr-un sat nestiut de nimeni isi duceau linistitele zile ale batranetii
doi oameni nevoiasi, dar buni la suflet precum painea scoasa din
cuptor. Trudisera din greu o viata intreaga, insa alta agoniseala nu
aveau decat o cocioaba, cat sa nu-i ploua si sa nu-i ninga, doua, trei
gaini prin obor si un cot de pamant. Adevarata lor bogatie erau doi
flacaiandri pe care ii iubeau mai mult decat orice pe lume. Cand au
simtit ca li se-apropie sorocul, i-au chemat inainte si le-au spus cu
blandete: - Dragii nostri, zilele omului sunt numarate si nu va mai
trece mult pana cand bunul Dumnezeu ne va chema in imparatia Lui. Oricat
ne-am ostenit, noi alta avere, afara de zidurile astea si de cotul cela
de tarana, nu va putem lasa.
Bucurati-va de ele intocmai ca niste frati. Si va mai impartasim o
taina: la capatul lumii se afla doua plante fermecate. Una se gaseste in
partea rasaritului si poarta numele de iarba puterii, iar cealalta in
partea apusului si ii zice floarea intelepciunii. Va simtiti vrednici sa
purcedeti in cautarea lor ?
- Vom face din noapte zi si nu ne vom gasi odihna pana ce nu vom intra
in stapanirea lor! au grait cei doi flacai. - Nici nu cugetati cata
bucurie imi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate ca i
se cuvine iarba puterii ?
- Mie, tatuca, deoarece sunt cel mai mare, se grabi sa raspunda unul dintre baieti.
- Daca tu gasesti cu cale ca iti prieste iarba puterii, a ta sa fie! Vei
pleca in cautarea ei in ziua cand noi ne vom gasi odihna vesnica. Fii
cu bagare de seama, numai, sa pleci in amurg, pentru ca doar asa vei
izbandi. Tie, prasleo, iti ramane floarea intelepciunii, dar ciuleste
bine urechile: porunca este sa pleci in cautarea dumisale numai la
ivirea zorilor. Inseninat ca dupa o binecuvantare, batranul tacu. Mai
trecu ce mai trecu si cei doi oameni nevoiasi isi gasira linistea cea
fara de sfarsit.
Flacaii ii plansera ca pe niste parinti drepti si iubitori ce fusesera
si ii ingropara dupa datina strabuna. Seara s-au imbratisat in pridvorul
casei, luandu-si ramas bun unul de la celalalt, iar pe la amurg fratele
cel mare o apuca spre rasarit. Praslea mai dormi o noapte in odaia unde
vazuse lumina zilei, iar a doua zi, in zori, pleca si el spre soare
apune. Parasind batatura saracacioasa, flacaul ce alesese iarba puterii
isi facu o cruce de voinic si se intinse la drum. Si merse zile si nopti
de-a randul, pana ce ajunse intr-o tara de care nu auzise nici macar
din istorisirile celor mai batrani negutatori. Neavand unde-si intinde
mindirul peste noapte, ramase acolo, vazand cu mirare ca oamenii de prin
preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tamaie. -
Om bun, intreba el un drumet care se nimeri sa-i treaca prin-nainte, ce
nume poarta tara aceasta unde numai desfatarile au cautare ? - Potrivite
vorbe ti-au iesit din gura, straine, pentru ca te afli in "Tara
desfatarilor". La noi, cat este ziulica de lunga, alta n-ai sa vezi
decat numai mese imbelsugate, lautari pantecosi, precum si alte
desfatari, cate nici nu iti trec prin minte. "Nici in basmele spuse de
mosu-meu n-am auzit de o astfel de tara", cugeta flacaul, nestiind ce sa
faca. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine stie megiesii cum erau si,
apoi, pacat de pretiosul sau timp... Dupa o scurta chibzuinta, o lua
de-a dreptul, infruptandu-se putin cate putin din placerile care te
imbiau pretutindeni. Azi, asa, maine asa, se prinsera desfatarile de el
mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce sa mai zic, incepuse sa-i dea inima
ghes sa ramana acolo pentru vecie. Amintindu-si de legamantul facut
inaintea parintilor, se hotari: "Am sa plec neintarziat in cautarea
ierbii. Cu ajutorul ei, toate placerile din lume, stiute si nestiute,
gustate si negustate, vor fi ale mele!" Se intinse la drum si merse,
cine mai stie cata vreme si cata intindere. Taman cand se deprinsese mai
bine cu singuratatea, iata ca i se aratara in zare turnurile unei
cetati. Avea sa intre in "Tara oamenilor lingusitori si a vocilor
promitatoare". Abia trecuse de portile cele inalte, cand, ce sa vezi ? O
gloata numeroasa se stransese in jurul sau.
- Calatorule, grai un oarecare, de cand au fost durate portile astea, nu
am vazut trecand pe sub ele un om mai curajos si mai intelept decat
tine! - Si mai marinimos, adauga altul, lingusindu-l mestesugit.
- Si mai chipes...
- Si mai cinstit...
- Si mai cu frica lui Dumnezeu, urma altcineva. "Oare ce merite
neobisnuite am eu, se intreba flacaul, si daca le am, de unde imi cunosc
strainii aistea toate tainele ?" Se suci, se rasuci, dar nu gasi
raspunsul. La urma urmei, nici nu prea il mai interesa, cata vreme era
intampinat pretutindeni cu cele mai strasnice linguseli. Nu trecu mult
si prinse o iubire adanca de lingusitorii care se intreceau in a-l lauda
si in a-i face pana si cele mai nerusinate hataruri. Cum era sa nu-i
placa, daca era numit regele inteleptilor tocmai cand facea cate o
boacana sau marinimos cand se vedea a fi cel mai mare zgarie-branza ? Ce
mai calea, valea, traia omul nostru ca in gradina inceputului. Intr-una
din zile, o voce aparuta ca din senin ii rasuna in ureche:
- Dragul meu, o clipa nu mai zabovi! Ia-ti bocceaua si pleaca
neintarziat in cautarea ierbii puterii. Cand o vei avea, vei stapani
peste o tara mai mare, cu oameni care sunt mult mai mesteri la a te
lingusi. Cu strangere de inima, pentru ca ce-i in mana nu-i minciuna,
isi lua ziua-buna de la cei pe care ii indragise atata si isi vazu de
drum. Intalni inaintea sa munti inalti si pustiuri fara margine, dar nu
se dadu invins. Gandul la desfatarile din prima tara si linguselile din
cea de-a doua ii dadea putere sa treaca peste orice piedica. La un timp,
dupa ce sparse cateva perechi de opinci si schimba mai multe randuri de
straie, ajunse intr-o tara care se deosebea cu totul de cele prin care
trecuse pana atunci. Se afla in "Imparatia orbilor". Cauta oameni
asemenea celor pe care ii stia, dar in zadar. In loc de placeri, gasea
suferinta, iar in loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.
- Spune-mi, omule, intreba el un batran, de ce este atata jale in tara
voastra si, mai cu seama, de ce ati gasit cu cale sa o numiti "a
orbilor" ? - Ehei, straine, multa nenorocire vei vede...a La noi, cand
carmuitorii devin din cale-afara de trufasi, isi pierd lumina ochilor.
Orbesc si nici macar nu-si dau seama, conducandu-ne ca si cum nu s-ar fi
intamplat nimic. Sarmana tara! Carmuita dupa cele mai smintite porunci
se duce de rapa, iar oamenii sarmani indura toate chinurile iadului.
Cand auzi una ca asta, fratele cel mare o lua la sanatoasa si nu se mai
opri decat la hotarul tarii, unde isi scuipa in san, zicand pentru sine:
"Ce minciuna! Nu se poate ca puterea sa te orbeasc...a Tare imi vine a
crede ca si-a varat coada vreun impielitat".
Incredintat de adevarul gandului sau, se mai uita o data in urma, isi
facu semnul crucii si pleca la ale lui. De acum, drumul era tot mai greu
de strabatut. Vazand stancile uriase si haurile inspaimantatoare pe
care soarta i le scotea in cale, flacaul chibzui ca nu mai putea fi mult
pana la iarba puterii. Adevarat, nu peste multa vreme zari un munte,
cat cerul de inalt. Era muntele puterii. Isi facu siesi curaj si prinse a
se catara pe stancile ascutite, invaluite in niste valatuci cu miros de
pucioasa. Cand ajunse in varful muntelui, hainele ii erau rupte,
opincile sparte, dar inima ii era plina. Avea iarba puterii, care
crestea intr-un degetar de pamant galben si uscat. Se minuna cat de mult
semana cu matraguna, dar o indesa cu bagate de seama la chimir si se
grabi spre casa. Inapoiat in tara de unde venise, uita sa mai treaca pe
la coliba parinteasca si se duse direct la imparatie, unde se intampla
ca luminatul crai isi dadea obstescul sfarsit fara ca Cel de Sus sa-l fi
bucurat cu vreun cocon. Avand iarba puterii asupra sa, feciorul cel
mare facu el ce facu si, nu peste multa vreme, se urca el insusi in
jiltul imparatesc. ...Ehei, dar multa vreme a trecut de cand nu am mai
spus nimic despre praslea.
A gasit el, oare, floarea intelepciunii ? In dimineata care urma
plecarii fratane-sau, isi lua si el ramas bun de la peretii cei
saracaciosi si de la florile frumos mirositoare din fata casei si o
apuca spre soare-apune. Merse cale lunga, intalnind campii intinse si
roditoare, munti semeti si paduri intunecate. Il batura ploile, il arse
soarele dar nu se opri decat atunci cand intalni o multime nesfarsita de
oameni.
- Bine v-am gasit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toti in locul acesta ?
- Te gasesti pe "Taramul oamenilor nefericiti", calatorule. Aici se
aduna oamenii din imparatiile invecinate si, timp de trei zile pe an,
isi impartasesc unii altora suferintele, pentru a-si usura sufletul ori
pentru a gasi un sfat. "Nemaiauzit lucru", gandi baiatul, hotarand sa
ramana o vreme printre acei oameni. In cele trei zile isi pleca urechea
la cele mai felurite suferinte si asculta atatea istorii pana ce simti
ca i se umple sufletul de pelin. Luand asupra sa o parte din napasta
acelor oameni, praslea intelese ca nefericirea nu dormea numai la
capataiul celor nevoiasi. Dupa cele trei zile, nu mai era suferinta pe
care sa n-o cunoasca. Luandu-si ramas bun de la noii sai prieteni,
praslea trase aer in piept, se ruga de sanatate si merse la ale lui.
Dupa un drum lung, ce strabatea meleaguri cu pasari cantatoare si
gradini inflorite, ajunse intr-o tara de care nu auzise nicicand.
- Ce nume poarta imparatia aceasta ? vru sa cunoasca el.
- Te afli in "Tara tacerii", drumetule, in spuse un oarecare.
- Nemaiauzit nume! De ce se numeste astfel ?
- Pentru ca feciorii de prin partea locului cat si strainii care ne calca tinutul este musai sa indeplineasca un canon.
- Ce fel de canon ?
- Timp de un an incheiat ei colinda in lung si-n lat imparatia, luand
aminte la tot ce se intampla. In acest rastimp, ei privesc si asculta
fara a putea grai.
- Dar de ce nu le este ingaduit sa vorbeasca ? - Mosii nostri au socotit
ca numai dupa un an de tacere si de invatatura oamenii pot grai cu
folos. Altminteri, numai isi racesc gura de pomana. In acest an,
gandurile lor prind cheag, iar cunoasterea li se imbogateste, fara a fi
stricata de vorbe nechibzuite. De atunci, flacaul se supuse canonului,
perindandu-se pe unde ii venea la socoteala. Zi de zi, capata noi
cunostinte, iar mintea sa devenea tot mai agera. Cand se sfarsi anul,
vorbele sale erau cu adevarat mai intelepte. Multumi locuitorilor din
"Tara tacerii" pentru tainele capatate si isi cauta de drum.
Intelepciunea ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar
singuratatea mai usor de indurat. Intr-o noapte, facuse popas pe malul
unei ape. Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: Fiul
meu iubit, sunt tare mandru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit si
ai deprins o invatatura nepretuita. Daca nadajduiesti sa ajungi la
floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre "izvorul
cunoasterii pamantului". Apa lui iti va dezvalui toate secretele. Du-te,
fiul meu, si foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da
floarea!ť Se trezi mai devreme si o apuca spre apus, in cautarea
izvorului. In cateva ceasuri ajunse. Bau din apa lui cu sete, dupa care
lasa in urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde
crestea floarea intelepciunii. Merse zi si noapte, pana ce drumul se
mantui.
Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse nicicand, plina
de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate,
numai una ii facea trebuinta. Ca sa o culeaga, era musai sa astepte
clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului. Cand imbujoratul
se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare,
culese floarea cu sfiala si o puse la chimir. Ducand cu sine plapanda
floare de dragaica, o apuca fara zabava spre casa de care il cuprinse un
dor nemarginit. Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse
in tara dumisale. Acolo, ce sa vezi ? Fratane-sau care, pasamite,
ajunsese imparat, devenise un om setos de putere, desfranat si crud.
Nimic nu ii mai sta inainte. Avand iarba puterii asupra sa, era cu
neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand. Praslea ce sa
faca ? Se multumi cu casa parinteasca si incepu sa cultive ogorul de
care fratele sau nici nu voia sa mai stie. Daca trecu ceva timp si
oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui
feluritele suferinti, incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce.
Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla sa plece
nepovatuiti.
Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si
gaseasca leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti.
Cand ii veni vremea, isi lua nevasta tanara, frumoasa si curata la
suflet, macar ca era saraca lipita. Acum, avea cu cine imparti putinul
pe care il agonisea din munca ogorului. Anii treceau si praslea devenea
cunoscut in cele patru zari. Veneau la el oameni fara nici o nadejde. Ii
primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca si ii
sfatuia. Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de
taine si iubitor de oameni. In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul,
tragea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Ii
crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea
precum coca peste marginea copaii. Inconjurat de lingusitori renumiti
peste mari si tari pentru mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre,
care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in ce mai greu
birurile neomenesti. De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga
inaintea imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de
fiescare data chibzuise ca inca nu a venit sorocul unei astfel de
infatisari. Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea
sa. Ce se intamplase ? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu
toata silinta vracilor, nu i se aflase leacul. Daca vazu asa, maria-sa
isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu dadea o
para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor.
Inteleptul intra in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa
nu le stie, ii dadu niste plante care o sculara in picioare cat ai
clipi din ochi.
- Asa este, luminate imparate, ca puterea nu ti-a fost de nici un folos spre a-ti tamadui muierea ? intreba praslea.
- Asa este, inteleptule. Multumit de raspuns, fratele cel mic pleca la
casa lui. Mai trecu ce mai trecu si fu din nou chemat inaintea craiului.
De data aceasta, poporul, numultumit de birurile nebunesti, ameninta cu
razmerita tocmai cand un imparat dinspre miazazi se pregatea de lupta.
Inteleptul aduse inaintea scaunului imparatesc mai multi tarani
destoinici si le grai: - Oameni buni, daca maria-sa va micsoreaza
birurile, binevoiti sa mergeti la oaste pentru a va apara tara ?
- Mai incape vorba ? zisera oamenii. - Te invoiesti, imparate, sa
micsorezi birurile ? - Ma invoiesc, zise el daca nu avu incotro, bucuros
totusi ca scapase de razmerita. Multumiti, taranii luptara mai bine ca
niciodata si dusmanul fu izgonit numaidecat din tara. Dupa asa isprava,
fratele cel mic spuse din nou craiului:
- Asa este, maria ta, ca puterea nu ti-a slujit la nimic nici de data aceasta ?
- Adevarat, recunoscu el cu jumatate glas. Omul cel intelept tacu si se
duse la ale sale. Mos Vreme depana ce mai depana din firul sau nesfarsit
si iata ca trimisii imparatului batura pentru a treia oara la poarta
inteleptului. Ce se intamplase ? Acum, insusi carmuitorul cazuse bolnav
si, temandu-se ca va inchide ochii, era framantat de fel de fel de
ganduri.
- Milostivule, grai imparatul, mi-e teama ca mor si tare as vrea sa-mi
mai vad o data fratele pe care, in ticalosia mea, l-am dat uitarii. N-as
vrea sa inchid ochii inainte de a-i cere iertare. Ajuta-ma sa-l gasesc
si te voi face omul cel mai bogat din imparatie.
- Sarmane, tot la bogatie iti sta gandul cand trupul tau sta gata, gata,
sa-si piarda sufletul bolnav de atata trufie ? Imparatul nu zise nimic.

- La ce folos iarba puterii, maria ta, daca ea te-a orbit intr-atata incat nu-ti recunosti fratele ?
- Tu ? zise imparatul plangand. Tu esti, fratioare ?
- Eu, maria ta, cel care a ales floarea intelepciunii. - Buna alegere ai
facut, mai zise imparatul si se stinse sfaramand in pumn ceea ce mai
ramasese din iarba puterii. Daca vazura asa, supusii il urcara pe
praslea in locul raposatului si se bucurara cate zile au avut de
binefacerile florii intelepciunii.