Povesti pentru bb

CIOC! CIOC! CIOC!

Basme si povesti pentru copii









window.google_render_ad();

Si
pasarile se inteleg intre ele. Poate nu ma veti crede, dar eu stiu
lucrurile astea de la gaita mea, care, fiindca am invatat-o sa
vorbeasca, mi-a descoperit cateva taine ale graiului pasaresc. Daca,
spre pilda, auzi ciripind o randunica, crezi ca i-a venit asa, un gust
sa faca galagie, in vreme ce dansa da povata puilor ei: "Nu cand nu
sunt eu cu voi". "Ia! pisica". O vrabie ciripeste pe ogoare, tie putin
iti pasa. si ei, biata, i-a sarit inima din loc: "Uliul". in noptile cu
luna asculti privighetoarea - te incanta; ajungi sa crezi ca pentru
tine isi varsa in galgairi ploaia de margaritare. Nici nu banuiesti
ca-si plange numai dragostea ei.

Asa, multumita gaitei mele, am ascultat, daunazi, o convorbire intre un macaleandru si un scatiu. Sa va spun:
"Cioc! Cioc! Cioc!" se aude de departe. Macaleandru zice:
- E ciocanitoarea!
- Ciocanitoarea, raspunde scatiul, ce-o fi cautand mereu?
- Cauta veverita, ii raspunde macaleandrul.
- Veverita? de ce?
- Urati imi mai sunteti voi, scatiii, ca nu stiti nimic. Nu-i cunosti povestea? Sa ti-o spun!
-
Demult, m-asculti scatiule? incepe macaleandru, demult tare, la-nceput,
pe cand oamenii erau putini de tot si poamele si mai putine, veverita a
dat intr-o buna zi peste un pom ciudat, cu roada rotunda, tare, dar cu
miezul dulce si gustos. Daduse peste un alun. I-au placut alunele si,
vezi, fiinta prevazatoare, sa nu mai pateasca cum o patise cand rosese
o iarna intreaga coaja copacilor, ca sa se hraneasca, ce i-a venit in
gand? Sa stranga alune. si a umplut scorbura de cu toamna. Tocmai se
bucura ca daduse norocul peste dansa, facea planuri mari, sa nu se mai
miste toata iarna din casuta ei, nici cu varful botului sa nu miroasa
vifornita, cand intr-o buna dimineata, se zgarie la un picior intr-o
coaja. Cauta. Coaja de aluna! Dar de unde? ca ea nici nu se atinsese
inca de alunele stranse. Cerceteaza. Un sfert de alune mancate! S-a
mahnit veverita, dar s-a si minunat. S-a dus la panda ca sa prinda pe
hot. S-a ghemuit in fundul scorburii, una cu copacul, si a asteptat. Ce
era? Ciocanitoarea, cum o vezi, sari ici, vara-te colea, da de
scorbura, in scorbura de alune, si cum e iscusita, a inteles ca in
alune trebuie sa fie ceva. Crat! iaca miezul. Bun! Crat! crat! crat!
s-a pus pe mancat.

Din ziua aceea venea in fiecare amiaza
sa-si ia pranzul. in dimineata cand o pandea veverita, a venit tot asa
zglobie, dar abia intra in scorbura ca veverita se repezi si o prinse
de coada. Ciocanitoarea voi s-o zbugheasca afara, dar veverita se
repezisi oprinse de coada. Da-i in sus, da-i in jos, lasa coada, ca
soparla in laba veveritei, si pe ici ti-i drum. Mai tarziu, cand i-a
mai venit inima la loc, si s-a vazut fara coada s-a intors la veverita
sa se roage de dansa. N-a mai intrat in scorbura, si smerita, a batut
cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veverita isi mutase culcusul! De
atunci mereu ciocaneste la fiecare copac, dar nici ca da de raspuns.
- si de atunci, intreaba scatiul, n-are ciocanitoarea coada?

capbunvivi a scris:narcy mi-ai adus aminte de copilasie cu povestea asta a lui Tolstoi,Filipoc
am si eu caretea si mama mi-o citea merei,imi place foarte mult
e foarte frumoasa povestea

ma bucur ca iti place si ca ti-am adus aminte de copilarie. ;)

Povestea unui om lenes


de Ion Creanga

Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotara sa-l spanzure, pentru a nu mai da pilda de lenevire si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare!
Asa era pe vremea aceea.

Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel cu boi un om care samana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:

- Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.

- Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumnevoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pereche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.

- Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un caine fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! O manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucatica de pane. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.

- I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana; ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, uriciunea oamenilor! Sari degraba din car si multumeste cucoanei, ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sapun si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i si asta. Dar tot de noroc sa se planga cineva... Bine-a mai zis cine-a zis ca: "Boii ara si caii mananca". Hai da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.

- Dar muieti-s pormagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
- Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni.
- Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?
- Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?
- Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!

Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
- Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!

Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se lehameseste si de binefacere si de tot, zicand:
- Oameni buni, faceti dar cum va va lumina Dumnezeu!
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul.
Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua.
S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa

BUNICUL (De Barbu Stefanescu Delavrancea)


BUNICUL
De Barbu Stefanescu Delavrancea

Se scutura din salcami o ploaie de miresme.
Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic. Innumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de albe; sprincenele, mustatile, barba... peste toate au nins anii multi si grei.
Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori.
Cine tranti poarta?
- Credeam ca s-a umflat vantul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului!
Un baietan s-o fetita, rosii si bucalai, sarutara manele lui "tata-mosu".
- "Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batranul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara, zise baiatul, dar pe jos.

Batranul coprinse intr-o mana pe fata si in cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!...
Si zambi pe sub mustati, si-i privi cu atata dragoste, ca ochii lui era numai lumina si binecuvantare.
- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc cand se duc?
- In tara cocorilor.
- In tara cocorilor?
- Da.
- Dar randunelile un'se duc cand se duc?
- In tara randunelilor.
- In tara randunelilor?
- Da.
- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... ha... ha... poi ce fel... si mie?
Fata se intrista.
Batranul o mangaie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- Tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? intreba baiatul cu mandrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiti sunt!
Baiatul incaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joaca. Copiii bat in palme. Bunicul le canta "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"...
O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copiii tacura din ras si bunicul din cantec.
E muma lor si fata lui.
Cum il vazu, incepu:
- I... tata, si d-ta... iar ii razgai... o sa ti sa suie in cap...
Bunicul ridica mana in sus, aducand destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...
Femeia intra in casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta in crestetul capului si pe unul, si pe altul.
Si iar incepu rasul, si jocul, si cantecul.
Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii incepura sa-l mangaie.
Din vorba in vorba, copiii se facura stapani pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- Si asta, a mea!
La barba se-ncurcara. Bunicul ii impaca, zicandu-le:
- Pe din doua.
Si copii o si daspicara, cam repede, ca batranul stranse din ochi.
- Jumatate mie.
- Si jumatate mie.
Si dupa ce o impartira frateste, incepu lauda.
Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga.
Fata:
- Ba a mea e mai lunga!
Si baiatul intinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai lunga.
Pe bunic il trecura lacramile, dar tacu si-i impaca zicandu-le:
- Amandoua sunt dopotriva.
- S-a mea, s-a ei!
- S-a mea, s-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba!
Bunicul zambi.
- Ba a mea, ca e mai calda!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde!
Bunicul abia se tinea de ras.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Si baiatul, infuriindu-se, trase o palma in partea fetei.
Fata tipa, sari de pe genuchiul batranului, se repezi si trase o palma in partea baiatului.
Baiatul, cu lacramile in ochi, saruta partea lui, si fata, suspinand pe a ei.
Mama lor iesi pe use si intreba restit:
- Ce e asta, vermi neadormiti!
Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surazand fericit, raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!

A fost odata un Leu care domnea peste o padure mare.

Leul era mare si fioros, si toate celelalte animale se temeau de el. In fiecare dimineata ele trebuiau sa mearga sa gaseasca de mancare pentru Leu. Apoi trebuiau sa o duca la grota lui la timp pentru micul dejun.

Intr-o dimineata Broscuta s-a trezit foarte tarziu. "Vai de mine," isi spuse ea. "Nu am nimic de mancare pentru Leu si deja a trecut de micul dejun. Ce ma fac?"

Broscuta s-a gandit si s-a gandit. Stia ca trebuie sa mearga la grota Leului. Dar daca se ducea fara mancare, el ar fi inghitit-o pe ea in loc.

Intr-un final i-a venit o idee. "Stiu," si-a zis ea. "Il voi pacali pe domnul Leu asa de rau incat va uita complet de acest mic dejun". Si hop, hop, hop a plecat spre grota Leului.

Leul statea la intrare si astepta. "Ai intarziat, Broscuto," a racnit el. "Si unde-mi este mancarea?"

"Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a intimplat," a spus Broscuta. "Cind am plecat dimineata de la balta, un alt leu a sarit la mine si mi-a luat mancarea pe care ti-o aduceam."

"Cum?" a racnit Leul. "Un alt leu in padure?"

"Oh, da," a spus Broscuta. "Are ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca ai tai."

Leul a sarit in picioare. "Du-ma imediat la balta ta Broscuta," i-a ordonat el. "Am sa gasesc acel leu si am sa-l alung!"

Si hop, hop, hop inapoi spre balta a plecat Broscuta cu Leul in urma ei.

Cand au ajuns, Broscuta s-a prefacut ca se uita in toate partile. "Nu vad acel leu niciunde," a zis ea. "Probabil se ascunde pe fundul baltii."

Leul s-a uitat jos in apa. Si a vazut in ea fata unui leu exact ca el, care il privea. Avea ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca si ai lui.

Bineanteles ca Leul se vedea reflectat in apa, dar el nu stia de asta. A sarit la fata care-l privea PLEOSC! si a nimerit exact in mijlocul baltii!

Ah, cat de prost s-a simtit Leul. "Nu este nici un alt leu in balta!" a strigat el. "Am fost pacalit!" Era asa de rusinat incat a iesit din apa si a luat-o la fuga cat a putut de repede.

Broscuta era tare multumita de isprava ei. Pacaleala a functionat! Cu un zambet mare pe buze, s-a dus hop, hop, hop mai departe sa le povesteasca si celorlalte animale ca Leul a plecat si ca de acum incolo vor putea trai linistite.

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;

De când se scria musca pe părete,

Mai mincinos cine nu crede.

A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hră numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert.

Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe alţii… la atîtea iznoave.

Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se odihnească; şi ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă daca va dormi când ar trebui să fie deştept.

Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul.

Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pândă. Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete. Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi.

Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese. Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo.

Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui.

Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut.

Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.

Aci dete peste alte nevoi. În peşteră acolo trăiau nişte oameni uriaşi carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânşii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă ca să-l mănânce.

Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peştera aceea, toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrân de ai lor ca să facă astă treabă.

Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gând rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mâna pe un tăciune şi-l azvârli drept în ochiul bătrânului, îl orbi, şi apoi fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi puse o piedică şi-i făcu vânt în cazan. Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată. Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dânsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă. Când ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia. N-apucă să aţâţe focul bine şi tovarăşii săi, deşteptându-se, ziseră:

- Dară lungă noapte fu asta, măi vere.

- Lungă da, vericule, răspunse viteazul.

Şi se umfla din foale ca să aprinză focul. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş.

Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie. Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pândă. Şi daca dete peste dânşii dormind şi peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satârul de la bucătărie şi-i tăie capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele şi i le arătă, fălindu-se că el a făcut izbânda. Iară împăratul daca văzu că se înfăţişează bucătarul curţii cu izbândă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu fie-sa, şi pusese în gând să facă o nuntă, unde să cheme pe toţi împăraţii. Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sânge, ca să fie crezut. Când ajunse viteazul nostru la palat, împăratul cu voie bună şedea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe şapte perne. Cum ajunse la împărat, îi zise voinicul:

- Preaînălţate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat către măria-ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevărat, măria-ta, eu sunt acela care l-am omorât.

- Minţi, mojicule, strigă ţiganul îngâmfat, şi poruncea slujitorilor să-l dea afară.

Împăratul, care nu prea credea să fi făcut ţiganul astă voinicie, zise:

- Cu ce poţi dovedi zisele tale, voinicule?

- Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciţi numai ca mai întâi să se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveală, au şi limbile lor.

- Să caute, să caute, zise bahniţa.

El însă o cam băgase pe mânică, dară se prefăcea că nu-i pasă. Atunci căutară şi la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară mesenii înmărmuriră, căci nu ştiau ce va să zică asta. Ţiganul, care o sfeclise de tot, şi care se căia de ce n-a căutat capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă:

- Daţi-l afară că e un smintit şi nu ştie ce vorbeşte.

Împăratul însă zise:

- Tu, voinicule, va să zică ne dai să înţelegem că acela a omorât pe balaur care va arăta limbile.

- Fugi d-acolo, împărate, zise ţiganul care tremura ca varga şi se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deşuchiat, care a venit aici să ne amăgească?

- Cine amăgeşte, răspunse voinicul liniştit, să-şi ia pedeapsa.

El începu apoi a scoate limbile din sân şi a le arăta la toată adunarea, şi de câte ori arăta o limbă de atâtea ori cădea şi câte o pernă de sub ţigan, până ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe scaun, atât de tare se speriase dihania.

După aceea voinicul nostru spuse toate câte a păţit, şi cum a făcut de a ţinut noaptea atât de mult timp. Nu-i trebui împăratului să se gândească mult şi să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan, pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, porunci şi numaidecât se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci, legă pe ţigan de coadele cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul. Ei o luară la fugă prin smârcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot. În urmă pregătindu-se lucrurile, după câteva zile făcu nuntă mare, şi luă românaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu veselie mare şi nemaipomenită mai multe săptămâni, puindu-l şi în scaunul împărăţiei, iară fata lăcrămă şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat-o de sluţenia pământului, de harapina spurcată. Eram şi eu p-acolo şi dedeam ajutor la nuntă, unde căram apă cu ciurul, iară la sfârşitul nunţei aduseră un coş de prune uscate să arunce în ale guri căscate.

Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.

Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.

Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.

A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus.

Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.

Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.

Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti pentru totdeauna.

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.



Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.



Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.



După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:

— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.



Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:

— Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămâ?

— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...

— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.

— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.



Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.



Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:

— Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?

— Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.

— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.



— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!

— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?

— Da, domnule judecător, două am avut.

— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?

— Da, domnule judecător, trei a avut.

— Udătură ceva avut-aţi vreunul?

— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.

— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?

— Aşa este domnule judecător.



— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?

— Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.

— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?

— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.

— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?

— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.

— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?

— Trei oameni, domnule judecător.

— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?

— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.

— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?

— Şese bucăţi, domnule judecător.

— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?

— Cinci bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?

— Numai o bucată, domnule judecător.



— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?

— Nouă bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte a mâncat el de toate?

— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.

— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?

— Patru bucăţi, domnule judecător.



— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?

— Taman cinci, domnule judecător.

— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?

— Adevărat este, domnule judecător.

— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las' dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!



Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.

Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:

— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.



Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă...

Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

A fot o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.





Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se plangea de viata pe care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile lor. Intr-o buna zi, pescarul isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste. Trecu o buna bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana. Deodata, insa se petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si de stralucitor. Nu mai vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur.



Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara hrana. In cele din urma, cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o lase sa se intoarca in imparatia apelor. Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei dorinte. Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata micului pestisor auriu.



Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii povesti intamplarea ciudata de care avu parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur. Pret de cateva clipe, nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat, mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina pentru care crutase viata pestisorului. Dar, sireata cum era, se hotara sa puna la incercare promisiunea facuta de pestisor. Porunci batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i indeplineasca o dorinta.



Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu intarzie sa se arate, iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul celei vechi, ponosite. Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise pescarului ca sotia lui va fi multumita. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand ajunse aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat sa vada vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in semn de uimire. Acum dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult timp ca nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei.



Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii, pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia vroia o casa frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate. Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va spune ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse rusinea, isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita, iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.



Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de nemultumire. “Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti barbatului sa faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat. Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de Dumnezeu. Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei.



Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se dadu nici macar o bucata de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai apropie vreodata de palat. Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri, stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i dea vreun sfat. Cobora din nou la tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite. Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste el, de trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe el il izgonise din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii. Avea o ultima rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca sa dispara bogatiile primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa subreda a vechiului lor bordei, in care sa domneasca pacea si impacarea.

Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se indura de sufletul necajit care venise sa-si jeleasca amaraciunea. Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il imbuna pe bietul pescar si-l trimise acasa. Nu mai era nici urma de palat, de curte imparateasca si de multimea de servitori care forfoteau prin palat sa-i faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand vazu vechea lor casuta, cu peretii scorojiti, se simti cu sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum era si mai inainte. Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii, asa cum fusesera obisnuiti. Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta sa prinda cat mai multi pestisori in carligul unditei. Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca era tocmai viata pe care si-o dorise, desi nevasta continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare

foarte frumoase povestioarele,as vrea sa am si eu timp sa scriu povesti,si poezii dar nu am
mai ales acum
dupa sarbatori sper sa imi gasesc timp sa postez si eu cate ceva educativ

Aventurile unei frunze de toamna

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi
slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau
raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si
mai frumoase. Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit
Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste
pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau
copilele.
Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti
acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un
copac batran de neintrecut la numarul anilor.
Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace.
Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea
ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum.
Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii
si le spuse:
- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul
sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va
asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe
zile.
Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.
Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece
prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece
la pamant cu toata imparatia.
Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe.
Mezina , frunza rea si neascultatoare dar totodata grijulie pentru
imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin
vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in
loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia
si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum
si o lua de mana zicandu-i:
- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama.
Sa stii ca va veni toamna.
Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un
monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un
copil ...
Ce-ar fi sa-l intreb "cum e toamna?", isi zise in gand mezina frunza.
Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Batranule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului
sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi
frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De
cum soseste de pe dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai,
natura uda, dand pentru ea cularea ei simbolica de toamna. Atunci
soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata
samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe
ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru
totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti
ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului
iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi, va veti apleca in fata
toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp
in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca
o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o
zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele,
merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu
este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de
aceea le acorda toata increderea si speranta ei.
Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste
ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe
batranul copac, ii spuse "la revedere" cu un glas stins subtire si se
indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de
parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i
s-a intamplat.
Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.
Fructele ii tineau trena, coronita de stralucea din ce in ce mai
tare, in calea ei se aseza frunze de miresme de . Dar, in sfarsit,
ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea
frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul
parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau
in jurul toamnei.
Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe
copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in
continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.
_________________

bv Vivi.Te mai asteptam si cu alte povesti

IEDUL CU TREI(3) CAPRE A fost odata ca niciodata un ied tare rasfatat si lenesi.El locuia intr-o coliba in padure cu 3 capre:Mama Capra,Matusa Capra si Bunica Capra.Iedul nu facea nimic de unul singur,era tare lenes si alintat nevoie mare.Mama Capra ii dadea sa manance caci Iedul nu manca singur,Matusa Capra il imbraca,iar Bunica Capra il adormea.La culcare ii canta si ii spunea povesti pana ce Iedul pica in mrejele lui Mos Ene.
Intr-o zi cele 3 capre au fost rugate de o capra vecina sa o ajute la treaba ,deoarece aceasta avea o petrecere de dat si avea nevoie de ajutor la treaba.
Dis-de-dimineata cele 3 capre pornira sa o ajute pe vecina capra.Iedul inca dormea cand cele 3 capre au plecat de acasa;asa ca atunci cand sa trezit Iedul a inceput sa le cheme pe rand pe cele 3 capre dupa cum avea nevoie de ele:"Matusa Capra,Matusa Capra vion si ma imbraca",Iedul nu a auzit nici un raspuns,atunci a inceput sa strige:"Mama Capra vino sa imi dai sa mananca,ca imi e foame" ,dar nici de aceasta data nu a primit nici un raspuns.In cele din urma dupa strigate indelungate Iedul a obosit,i se facuse somn si a inceput sa o strige pe Bunica Capra sa vina sa il culce.Suparat ca nici Bunica Capra nu ii raspunde a inceput sa planga.Prin dreptul geamului a trecut Vulpea care auzindu-l cum plange s-a oprit din drum si l-a inrtebat pe Ied de ce plange,ce a patit.Iedul i-a zis Vulpi ca e suparat deoarece nu e Matusa Capra acasa sa il imbrace,iar el singur nu se imbraca.Vulpea cea vicleana ii zise Iedului sa ii arunce ei lucrurile pe geam ca il va ajuta ea sa se imbrace,Iedul asa facu iar Vulpea lua toate lucrurile si fugi.Iedul vazand ca a ramas fara lucruri incepu sa sa planga si mai tare.Dupa un timp pe acolo trece si Ursul care ,oprindu-se din drum il intreba pe Ied de ce e asa necajit.Iedul ii spuse Ursului ca l-a razbit foamea si nu are cine sa ii dea sa manance,fiindca Mama Capra nu e acasa.Ursul ii zisa ca poate el sa ii dea sa manance.Iedul ii dadu toata mancarea Ursului pe geam,acesta o manca si pleca mai departe,iar Iedul ramase nemancat.
Fiind flamand si dezbracat Iedul incepu sa planga in hohote.Prin zona aparu si Lupul care si acesta se opri din drum sa il intrebe pe Ied ce are de e asa suparat.Iedul ii zise Lupului ca numai necazuri a patit ;Vulpea ia furat lucrurile,Ursul ia mancat toata hrana,iar acum dupa atata plans a obosit dar Bunica Capra nu e acasa sa ii cante si sa ii spuna povesti pentru a putea adormi.Lupul ii zise Iedului ca el stie o multime de cantece si povesti si l-ar putea adormi el,iar Iedul naiv cum era ii dadu Lupului drumul in casa.Lupul ii zise Iedului sa se intinda ii pat si incepu sa ii cante un cantec de leagan.Cand Iedul era aproape sa adoarma Lupul casca o gura mare si vru sa il manance pe Ied.Iedul se trezi ca prin minune si reusi sa fuga.A iesit din casa si a fugit direct la vecina capra unde stia ca le poate gasi pe cele 3 capre.Le povesti tot ce a patit in lipsa lor iar impreuna s-au dus degraba acasa si acolo l-au gasit pe Lup.Toate cele 3 capre l-au luat la bataie pe Lupul cel rau de acesta abia a reusit sa fuga.
Din acea zi Iedul si-a invatat lectia si a inceput sa se imbrace singur ,sa manance singur si sa adoarma de unul singur fara a mai avea nevoie de Bunica Capra sa ii spuna povesti sau sa ii cante;ba chiar le ajuta si la treburile mai usoare din casa.
Cele 3 capre erau foarte mandre de Iedul lor.
Am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.


Sper sa va placa povestea,eu am invatato de la gradinita,povestea chiar exista.Pupici. 903

BATRANICA SI SPIRIDUSUL
Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.

Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!

"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica.

S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea ei surpriza,
a vazut un spiridus imbracat in haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan
micut, facand pantofi pentru alti spiridusi si zane mititele.

Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prins, Domnule Spiridus!" a strigat ea.

"Intr-adevar m-ai prins," a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai drumul sa ma pot intoarce la treaba mea."

"Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala
cu aur. Toata lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie
sa-ti arate unde-i este ingropata oala cu aur."

Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma atunci si-ti voi arata unde se afla ingropata."

Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea strans de haina lui.

Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri.
Spiridusul a aratat spre unul dintre ele si a spus, "Sapa sub acest
tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l doresti."

Batrinica s-a uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa
iau o lopata," a spus ea. "Dar mai intai am sa leg de tufis esarfa mea
ce rosie. Asa voi stii unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."

"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de
aurul ce-l gasesti!" Si facand semn cu mana, spiridusul a disparut.

Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul inapoi s-a gandit cum sa cheltuiasca aurul ce-l va gasi.

Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-au marit de surpriza. In
locul unei singure esarfe rosii, a vazut sute la fel. Fiecare tufis
avea o esarfa rosie legata de el!

"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot
sapa sub toate aceste tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara
oala mea cu aur."

Si asta a facut.

DEGETEL
A fost odata un padurar care avea o nevasta si sapte copii. Cel mai
mare avea doisprezece ani, si cel mic era cu sapte ani mai mic. Era o
familie foarte saraca iar cei sapte copii erau o adevarata povara.
Baiatul cel mic era tare slabut si din cale-afara de pipernicit. Nu era
mai inalt decat degetul cel mic de la mana tatalui sau si de aceea il
dadura numele-Degetel. Bietul copil era cel mai sfios dar cel mai
destept dintre toti fratii si asculta cu luare-aminte orice auzea la
cei mai mari decat el.
In acel an, i-a incotit o foame atat de cumplita, incat bietii oameni hotarasera sa scape de copii.
Intr-o seara, pe cand copiii dormeau, padurarul ii spuse nevestei:
-Vezi si tu ca nu mai avem cu cei hrani pe copii si nu vreau sa-i vad murind de foame. O sa-i parasesc maine in padure.
-Oh! Ai putea face una ca asta? striga nevasta padurarului.
In zadar incerca barbatul sa-i arate ca saracia era crunta, ea nu se
putea invoi; desi saraca, era mai presus de toate mama. In cele din
urma, cazu la invoiala cu barbatul ei si se duse sa se culce varsand
lacrimi amare.
Degetel auzise tot ce vorbisera parintii, pentru ca nu dormea. Pana la
ziua nu se gandi decat la ce avea de facut. Se scula in zori si se duse
la marginea unui parau, unde isi umplu buzunarele cu pietricele albe si
apoi se intoarse acasa. Degetel nu sufla nici un cuvant fratilor lui.
A doua zi, intrand in padurea deasa, padurarul incepu sa taie lemne, in
timp ce copiii trebaluiau si ei. Tatal si mama se indepartara
incetisor, apoi o rupsera la fuga pe carare.
Cand se trezira singuri, copiii, incepura sa-si strige parintii si sa planga cat ii tinea gura. Degetel le spuse:
-Nu mai plangeti, fratiorii mei! Tata si mama ne-au lasat aici, dar eu va duc inapoi, acasa. Veniti cu mine!
Degetel cunostea bine drumul, pentru ca presarase in cale pietricele
albe. Fratii il urmara pe Degetel spre casa. La inceput, copiii nu
indraznira sa intre si se pusera sa asculte ce vorbeau parintii.
In ziua aceea, acestia castigasera ceva bani. Nevasta padurarului luase carne si pregatise cina.
Femeia zise cu durere:
-Vai, unde or fi bietii nostri copii? Ce-or fi facand in padure? Poate i-au sfasiat lupii!
Nevasta paduralului plangea amarnic:
-Vai mie! Unde-or fi copiii mei? Sarmanii mei copii!
Ea vorbise atat de tare, incat copiii, care erau in fata usii, strigara intr-un glas:
-Aici suntem!
Femeia alerga se le deschida usa si sarutandu-i le spuse:
-Cat sunt de bucuroasa sa va vad din nou, dragii mai copii! Desigur ca sunteti obositi si flamanzi!
Copiii se asezara la masa si mancara cu pofta, iar parintii erau cat se poate de bucurosi sa-i revada.
Insa bucuria nu a tinut prea mult, parintii fiind din nou coplesiti de
tristete: din cauza lipsei banilor, nu-i mai puteau hrani pe copii.
Ei s-au gandit sa-i duca din nou in padure. Degetel trase din nou cu
ureghea la ce puneau ei la cale. Se scula de zori sa adune pietricele,
dar gasi usa incuiata de doua ori. Acum nu mai stia ce-i de facut.
Nevasta padurarului dadu fiecarui copil cate o bucatica de paine pentru
pranz. Degetel se gandi:"As putea presara firimituri pe unde vom trece"
si ascuse bucata de paine in buzunar.
Tatal si mama ii calauzira in locul cel mai adanc din padurea cea deasa
si intunecoasa si ii parasira pe copii, cat mai departe de casa.
Degetel era sigur ca nu-i va fi usor sa gaseasca drumul cu ajutorul
firimiturilor de paine pe care le presarase de-a lungul cararii. Dar
mare ii fu dezamagirea cand nu mai gasi nici urma de firimituri,
fiindca pe toate le ciugulisera pasarelele. Iata-i singuri in padure!
Noaptea se apropia. Cu cat inaintau, cu atat se rataceau si se afundau
mai adanc in padure. Se pornise un vant aprig si copiii dardaiau de
frica. Li se parea ca aud din toate colturile urlete de lupi. Nu
indrazneau nici sa vorbeasca, iar ploaia marunta ii udase pana la piele.
Degtel se urca in varful unui copac, sa vada de jur-imprejur. Zari hat, departe, o luminita si se indreptara spre ea.
Curand ajunsera la casa luminata si batura la poarta. O femeie le deschise si intreba:
-Ce doriti dragii mei copii?
Degetel raspunse:
-Suntem niste copilasi care ne-am ratacit in padure.
Femeia le raspunse plangand:
-Vai, sarmanii mei, ati nimerit la un capcaun care inghite copii!
-Buna doamna, daca nu vreti sa ne lasati sa intram in casa, ne vor
sfasia lupii, la noapte, in padure. Mai bine sa ne manance domnul
Capcaun. Poate se va indura de noi, daca ne ajutati, ii raspunse
Degetel,tremurand tot de spaima.
Nevasta capcaunului ii lasa sa intre si se duse sa se incalzeasca langa foc.
Deodata se auzira batai in usa. Capcaunul se intorcea acasa. Femeia se grabi sa-i ascunda pe copii sub pat si deschise usa.
Capcaunului ii era foame si se aseza la masa. Adulmecand in dreapta si-n stanga, simti miros de carne proaspata.
-Aici se petrece ceva necurat, zise el si se ridica de la masa,
ducandu-se drept spre pat. A, vei sa ma pacalesti, iata vanat destul ca
sa-mi pot ospata prietenii cand vor veni sa ma vada.
Si scoase pe copii unul cate unul. Bietii copii ii cerura sa-i crute,
dar capcaunul era de-o cruzime fara pereche. Niciodata nu se lasa
induiosat. Ii spuse femeii:
-Vor fi bucate delicioase, mai cu seama daca-i pregatesti cu un sos bun.
Se duse sa ia un cutit mare dar femeia ii striga:
-De ce vrei sa faci asta astazi? N-ai timp maine?
-Ia taci din gura! raspunse capcaunul.
-Mai ai atata carne, urma femeia. Ia te uita, un vitel, doi berbeci si o jumatate de porc!
-Ai dreptate! spuse capcaunul. Du-i la culcare.
Femeia cea buna la suflet era bucuroasa ca-i scapase pe copii.
Capcaunul avea la randu-i sapte fete care-i semanau leit. Nu erau inca
foarte inraite, dar ii muscau pe copilasi ca sa le suga sangele. Ele se
culcara devreme s-i dormeau toate sapte intr-un pat mare. Fiecare
dintre ele purta o coronita de aur pe cap. In odaia aceia se mai afla
un pat in care nevasta capcaunului ii culca pe copii. In toiul noptii,
Degetel se scula, scoase caciulitele fratilor sai si le puse usurel pe
capete copilelor capcaunului, iar coronitele de aur pe capetele
fratiorilor sai.
Cand capcaunul se destepta, isi lua cutitul cel mare si se urca in
camera fiicelor sale. "Ia sa vedem ce fac micii nostri strengari"? isi
spuse in sinea lui.
Se apropie de patul fetelor, care purtau caciulitele baietilor.
-Iata-i ! spuse spuse el, si taie pe loc gatul celor sapte fiice ale
sale. Tare multumit de fapta sa, se duse din nou se culce.
De indata ce-l auzi sforaind pe capcaun, Degetel isi destepta fratii,
le spuse sa se imbrace si sa-l urmeze. Coborara incetisor in gradina si
o luara la fuga cat ii tineau piciorele.
Dimineata, femeia capcaunului se urca in camera fetelor, pe care le
gasi cu capetele taiate. Capcaunul ramase si el uimit de ce i se arata
inaintea ochilor si striga plin de manie:
-O sa mi-o plateasca nenorocitii! Da-mi repede cizmele cele de sapte poste. O sa pun mana ei!
Capcaunul porni pe urmele copiilor care erau departe de casa acestuia.
Cand Degetel il zari pe urias pasind de pe un munte pe altul, trecand
raurile ca pe niste paraiase, ii ascunse pe fratii sai in scobitura
unei stanci. Capcaunul era obosit si vru sa se odihneasca putin. Din
intamplare, se culca tocmai pe stanca unde se ascunsera copiii. Inchise
ochii si adormi cat ai clipi. Degetel le arata drumul fratilor sai,
care se indepartara in fuga spre casa.
Apoi Degetel se apropie de capcaun, ii scoase cizmele si se incalta cu
ele. Cizmele erau fermecate, marindu-se sau micsorandu-se dupa nevoie.
Dupa ce-si puse cizmele de sapte poste, se duse drept la casa
capcaunului, unde o gasi pe nevasta lui jelindu-si fetele ucise.
-Barbatul dumitale este in mare primejdie, ii zise Degetel. A cazut in
mainile unei cete de talhari care au jurat sa-l omoare daca nu le dai
tot aurul si argintul pe care-l are. M-a rugat sa vin sa va dau de
stire primejdia care-l ameninta. Trebuie sa le duc tot ce aveti, daca
nu, va fi ucis de banditi. Chiar capcaunul mi-a dat cizmele de sapte
poste.
Femeia ii incredinta toate bogatiile capcaunului, pe care Degetel le
duse acasa, unde parintii si fratii il intampinara cu mare bucurie.

STELELE DE MARE
Un om mergea pe malul marii, cand a ajuns la o portiune de plaja unde
se aflau esuate mii de stele de mare. Ceva mai incolo, vazu o fata
ridicand cate o stea de mare si aruncand-o inapoi in apa. "Vai, cum
poti sa crezi ca le vei salva pe toate?" exclama el. "Sunt asa de
multe."
Fata zambi si zise: "Stiu. Dar pot sa o salvez pe asta." Si arunca o
stea inapoi in mare. "Si pe asta" si mai arunca inca una in mare, "si
pe asta, si pe asta..."