Povesti pentru bb

Haide-ti sa postam povesti pentru bb. Cum se zice "povesti de adormit copii"

Frumoasa din padurea adormita











A fost odata, in vremurile de demult, un imparat si o
imparateasa.


Intr-o buna zi, imparateasa nascut o fetita atit de frumoasa
ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. In bucuria lui, imparatul
dadu o mare petrecere unde pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca
sa-i inzestreze fiica cu fel si fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute,
bogatie, noroc.


La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite
de imparat la ospat, iar bucatele au fost servite de pe talere de aur. Deodata,
petrecerea a fost deranjata de un musafir nepoftit, era o ursitoare, de care nu
mai auzisera de foarte multa vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se
razbune pe rege pentru ca uitase s-o invite. Cind petrecerea era pe sfirsite,
ursitoarele au trecut pe rind pe linga leaganul fetitei si au inzestrat-o cu
daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie si ea de leaganul fetitei si cu
glas tunator spuse:


"-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la
deget cu un fus si va muri."


La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare,
care n-apucase sa urseasca, facu un pas inainte si spuse:


"-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l
indrept. Atunci cind fata se va intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un
somn adinc din care numai sarutul unui print indragostit o poate destepta.


Inca din ziua aceea, imparatul dadu porinca sa se arda toate
fusurile din imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei porunci ar fi fost
intemnitat pe viata. Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si
cuminte. Intr-o buna zi, hoinarind singura prin palat, dadu de o usa
ferecata tocmai in virful turnului.


"-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc
o privire, gindi ea." Deschise usa si zari o batrinica care statea
si torcea de zor dintr-un fuior de in.


"-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede?
intreba fata curioasa din calea afara. Pot sa incerc si eu?"


In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se
intepa la deget si cazu intr-un somn adinc. Imparatul indurerat ceru ajutor
ursitoarei celei bune.


Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul urias,
credinciosul ei prieten si zburara iute ca gindul si ca vintul spre palat. Cu
bagheta ei fermecata adormi intreg palatul, pe imparat, pe imparateasa, pe
bucatar, pe ucenic, pe pisica si chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga
curte, de jur imprejurul palatului incepu sa creasca maracinis care cuprinse
toti peretii chiar si steagul din virful turnului. Ani de zile, pe acele
meleaguri n-a mai calcat picior de om.


Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in
maracinis din spusele unui mosneag batrin. El se hotari ca trebuie sa vada cu
ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul
incilcit pina la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare.
Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele
dormeau. Printul strabatu una cite una incaperile palatului. Deodata vazu o usa
intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra fioros. Facu ochi
mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de
frumoasa si pe loc se indragosti de ea.


Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa
domnita se trezi si il privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din
somnul adinc de care era cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai
pomenit, au trait fericiti pina la adinci batrineti ...

Cei trei purcelusi














Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau
impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca
sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.


Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul
purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o
caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma
opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi
place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La
un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el
un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este
numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea
purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de
construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca
o casuta rezistenta asa cum era si el.


Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil
in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai
casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si
flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a
tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate
partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre
casa celui de al doilea purcelus.


A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au
auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit
cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa
deschida usa,
dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste
casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si
a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei
doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa
celui de al treilea purcelus.


Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la
focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au
vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage
sa deschida usa,
dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste
casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara,
dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura
si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat
drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o
scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.


Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a
inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a
aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la
fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu
s-a mai intors niciodata.


Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au
construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din
lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait
in ea fericiti pentru totdeauna.

Acestea sunt variantele prescurtate ale povestilor

BUNICUL (De Barbu Stefanescu Delavrancea)


BUNICUL
De Barbu Stefanescu Delavrancea

Se scutura din salcami o ploaie de miresme.
Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic. Innumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de albe; sprincenele, mustatile, barba... peste toate au nins anii multi si grei.
Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori.
Cine tranti poarta?
- Credeam ca s-a umflat vantul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului!
Un baietan s-o fetita, rosii si bucalai, sarutara manele lui "tata-mosu".
- "Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batranul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara, zise baiatul, dar pe jos.

Batranul coprinse intr-o mana pe fata si in cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!...
Si zambi pe sub mustati, si-i privi cu atata dragoste, ca ochii lui era numai lumina si binecuvantare.
- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc cand se duc?
- In tara cocorilor.
- In tara cocorilor?
- Da.
- Dar randunelile un'se duc cand se duc?
- In tara randunelilor.
- In tara randunelilor?
- Da.
- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... ha... ha... poi ce fel... si mie?
Fata se intrista.
Batranul o mangaie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- Tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? intreba baiatul cu mandrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiti sunt!
Baiatul incaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joaca. Copiii bat in palme. Bunicul le canta "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"...
O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copiii tacura din ras si bunicul din cantec.
E muma lor si fata lui.
Cum il vazu, incepu:
- I... tata, si d-ta... iar ii razgai... o sa ti sa suie in cap...
Bunicul ridica mana in sus, aducand destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...
Femeia intra in casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta in crestetul capului si pe unul, si pe altul.
Si iar incepu rasul, si jocul, si cantecul.
Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii incepura sa-l mangaie.
Din vorba in vorba, copiii se facura stapani pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- Si asta, a mea!
La barba se-ncurcara. Bunicul ii impaca, zicandu-le:
- Pe din doua.
Si copii o si daspicara, cam repede, ca batranul stranse din ochi.
- Jumatate mie.
- Si jumatate mie.
Si dupa ce o impartira frateste, incepu lauda.
Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga.
Fata:
- Ba a mea e mai lunga!
Si baiatul intinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai lunga.
Pe bunic il trecura lacramile, dar tacu si-i impaca zicandu-le:
- Amandoua sunt dopotriva.
- S-a mea, s-a ei!
- S-a mea, s-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba!
Bunicul zambi.
- Ba a mea, ca e mai calda!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde!
Bunicul abia se tinea de ras.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Si baiatul, infuriindu-se, trase o palma in partea fetei.
Fata tipa, sari de pe genuchiul batranului, se repezi si trase o palma in partea baiatului.
Baiatul, cu lacramile in ochi, saruta partea lui, si fata, suspinand pe a ei.
Mama lor iesi pe use si intreba restit:
- Ce e asta, vermi neadormiti!
Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surazand fericit, raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!

Scufita Rosie


Traia odata o fetita care primise in dar de la bunicuta ei o minunata scufita de culoare rosie. Fetitei ii placea tare mult acea scufita si ajunsese sa nu o mai dea deloc jos. Din acest motiv toata lumea o striga Scufita Rosie.

Intr-o dimineata frumoasa si insorita, mama Scufitei Rosii o ruga pe fetita sa-i duca bunicutei bolnave un cosulet cu mincare. Fetita, care-si iubea foarte mult bunicuta, accepta imediat sa-i faca acesteia o vizita.
- Dar sa nu intirzii prea mult ii spuse mama, si sa mergi direct la bunica, fara sa stai sa te joci prin padure, si mai ales sa te feresti de Lupul cel Rau.

Drumul ce ducea la bunicuta trecea prin padure, asa ca Scufita Rosie lua cosuletul din mina mamei si se porni spre casa bunicutei. Pe drum insa il intilni pe Lupul cel Rau, dar uita de vorbele mamei si ii spuse direct:
- Buna dimineata, domnule Lup.
- Buna dimineata Scufita Rosie ii raspunse lupul. Unde ai plecat tu asa devreme?
- Am plecat sa o vizitez pe bunicuta care este bolnava si sa-i duc un cosulet cu mancare ii raspunse pe negandite Scufita Rosie.
- Si unde locuieste bunicuta ta Scufita Rosie? intreba lupul.
- Locuieste in padure, nu foarte departe de aici ii raspunse Scufita Rosie, casuta ei este usor de gasit, se afla chiar langa lac.
Lupul care deja se gandea ce meniu bun va avea la pranz, Scufita Rosie si bunicuta acesteia, ii spuse Scufitei Rosii:
- Am o ideea Scufita Rosie, ce ar fi daca ai culege niste floricele frumoase pe care sa i le duci bunicutei tale?
- Ce idee minunata ii raspunse Scufita Rosie, care uitand din nou de sfaturile mamei se afunda prin padure incercand sa gaseasca cele mai frumoase floricele pentru bunicuta.

In timpul acesta lupul isi lua picioarele la spinare si o tuli spre casa bunicutei. Cand ajunse la usa acesteia ciocani usor la usa.
- Cine este? intreba bunicuta.
- Sunt eu, Scufita Rosie, raspunse lupul imitand vocea Scufitei Rosii.
- Intra inauntru draga, ii raspunse bunicuta, sunt in pat, iar usa este descuiata.
Lupul intra in casa, se repezi la bunicuta si o inghiti. Apoi isi puse camasa si scufia ei de noapte, se baga in pat si se acoperi cu patura peste nas.

Intre timp Scufita Rosie se apropie de casa, si se mira vazand usa casutei deschisa. Pasi cu grija in casa si se apropie de pat. Scufita Rosie nu o putea zari prea bine pe bunicuta si o intreba:
- Ooo, bunicuto, dar de ce ai urechile asa de mari?
- Ca sa te aud mai bine, ii raspunse lupul imitand vocea bunicutei.
- Ooo bunicuto, dar de ce ai ochii asa de mari? intreaba Scufita Rosie.
- Ca sa te vad mai bine, draga mea ii raspunse lupul.
- Ooo bunicuto, dar de ce ai gura asa de mare? intreba Scufita Rosie.
- Ca sa te pot inghiti mai bine, draga mea, striga lupul si se repezi la biata Scufita Rosie si o inghiti.

Satul, lupul se intinse in pat sa-si faca siesta si se puse pe sforait. Pe langa casa trecu un vanator care auzi sforaitul si se uita pe fereastra. Cand vazu lupul isi inchipui ca acesta a mancat-o pe bunicuta si se repezi si ii taie acestuia burta. Spre marea surpriza a vanatorului din burta iesira intregi si nevatamate Scufita Rosie si bunicuta. Acestea ii multumira vanatorului ca le-a salvat si ii oferira in schimb pielea lupului. Apoi Scufita Rosie si bunicuta se asezara la masa ca sa manance din cele pregatite de mama. Dupa patania prin care trecuse, Scufita Rosie se hotari ca niciodata sa nu mai iasa din cuvantul mamei.

Povestea unui om lenes


de Ion Creanga

Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotara sa-l spanzure, pentru a nu mai da pilda de lenevire si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare!
Asa era pe vremea aceea.

Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel cu boi un om care samana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:

- Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.

- Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumnevoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pereche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.

- Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un caine fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! O manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucatica de pane. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.

- I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana; ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, uriciunea oamenilor! Sari degraba din car si multumeste cucoanei, ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sapun si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i si asta. Dar tot de noroc sa se planga cineva... Bine-a mai zis cine-a zis ca: "Boii ara si caii mananca". Hai da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.

- Dar muieti-s pormagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
- Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni.
- Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?
- Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?
- Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!

Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
- Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!

Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se lehameseste si de binefacere si de tot, zicand:
- Oameni buni, faceti dar cum va va lumina Dumnezeu!
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul.
Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua.
S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa

Punguta cu doi bani


de Ion Creanga

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul un cocos; gaina babei se oua de cate doua ori pe fiecare zi si baba manca o multime de oua; iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi perdu rabdarea si zise:

- Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
- Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cocosul tau, sa faca oua, si-i manca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul, pofticios si hapsan, se ia dupa gura babei si, de ciuda, prinde iute si degraba cocosul si-i da o bataie buna, zicand:

- Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea degeaba.
Cocosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe-un drum, numai iata gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa inapoi catre casa mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cocos, vede in clontu-i o punguta si zice vizitiului:

- Mai! ia da-te jos si vezi ce are cocosul acela in plisc.
Vizitiul se da iute jos din capra trasurei, si c-un feliu de mestesug, prinde cocosul si luandu-i punguta din clont o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cocosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vizitiului:
- Ma! ia cocosul asta obraznic si-l da in fantana aceea.

Vizitiul se da iarasi jos din capra, prinde cocosul si-l azvarle in fantana! Cocosul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? Incepe-a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurei, zicand: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:
- Ma! da' al dracului cocos e asta! Ei, las' ca ti-oi da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!

Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cocosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa puna o lespede la gura cuptorului. Baba, canoasa la inima, de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cocosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot, si se racoreste cuptoriul; ba inca face s-o aparaie prin casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

- Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cocos, zise boieriul cuprins de mierare. Vizitiu! Ia-l de pe capul meu si-l zvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de hac; l-a lua in coarne, si-om scapa de suparare.
Vizitiul iarasi ia cocosul si-l zvarle in cireada! Atunci, bucuria cocosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei; pan-a inghitit el toata cireada, s-a facut un pantece mare, mare cat un munte! Apoi iar vine la fereastra, intinde aripele in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe! Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cocos. Mai sta boierul cat sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una.
- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-oi scapa de dansul.

Si, cum zice, umfla cocosul de-o aripa si-l zvarle in zahnaua cu banii; caci boieriul acela, de mult banet ce avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cocosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cocosul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cocosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftand:
- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!
Cocosul insa mergea tantos, iar pasarile dupa dansul, si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de pe la poarta incepe a canta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!"

Mosneagul, cum aude glasul cocosului, iesa afara cu bucurie; si, cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cocosul sau era ceva de speriat! Elefantul ti se parea purice pe langa acest cocos; s-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai bogate. Mosneagul, vazand pe cocosul sau asa de mare si de greoi, si incunjurat de-atata amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cocosul i-a zis:
- Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.

Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cocosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care stralucea la soare de-ti lua ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cocosul si dezmierdandu-l. Atunci, iaca si baba vine nu stiu de unde; si, cand a vazut unele ca aceste, numa-i sclipeau rautacioasei ochii in cap si plesnea de ciuda.

- Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni!
- Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba! Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut eu cocosul, stii tu din a cui pricina... si iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din manile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba si incepe de pe la poarta: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesa cu bucurie inaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si, dupa vrun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!... Si, cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica. Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! Si asa, baba cea zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua; ca bine si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nimica, sarmana!

Mosneagul insa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarita, iara pe cocos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cocos de facut cu bors.

Ursul pacalit de vulpe


de Ion Creanga

Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte intreaga dupa hrana si nu gasise nicairi. Facandu-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului si se culca sub o tufa, gandindu-se ce sa mai faca, ca sa poata gasi ceva de mancare.

Sazand vulpea cu botul intins pe labele de dinainte, ii vine miros de peste. Atunci ea ridica putin capul si, uitandu-se la vale, in lungul drumului, zareste venind un car tras de boi.

- Bun! gandi vulpea. Iaca hrana ce-o asteptam eu. Si indata iese de sub tufa si se lungeste in mijlocul drumului, ca si cum ar fi fost moarta.

Carul apropiindu-se de vulpe, taranul ce mana boii o vede si, crezand ca-i moarta cu adevarat, striga la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape si, vazand ca nici nu sufla, zice: Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasa cataveica am sa fac nevestei mele din blana acestui vulpoi! Zicand asa, apuca vulpea de dupa cap si, tarand-o pana la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: "Hais! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Taranul mergea pe langa boi si-i tot indemna sa mearga mai iute, ca s-ajunga degraba acasa si sa ieie pielea vulpii.

Insa, cum au pornit boii, vulpea a si inceput cu picioarele a impinge pestele din car jos. Taranul mana, carul scartaia, si pestele din car cadea.
Dupa ce hoata de vulpe a aruncat o multime de peste pe drum, binisor sare si ea din car si, cu mare graba, incepe a strange pestele de pe drum. Dupa ce l-a strans gramada, il ia, il duce la vizuina sa si incepe a manca, ca tare-i mai era foame!

Tocmai cand incepuse a manca, iaca vine la dansa ursul.

- Buna masa, cumatra! Ti!!! da' ce mai de peste ai! Da-mi si mie, ca tare! mi-i pofta!
- Ia mai pune-ti pofta-n cui, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ti-i asa de pofta, du-te si-ti moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa mananci.
- Invata-ma, te rog, cumatra, ca eu nu stiu cum se prinde pestele.
Atunci vulpea ranji dintii si zise: Alei, cumatre! da' nu stii ca nevoia te duce pe unde nu-ti e voia si te-nvata ce nici gandesti? Asculta, cumatre: vrei sa mananci peste? Du-te desara la baltoaga din marginea padurei, vara-ti coada-n apa si stai pe loc, fara sa te misti, pana despre ziua; atunci smunceste vartos spre mal si ai sa scoti o multime de peste, poate indoit si-ntreit de cat am scos eu.

Ursul, nemaizicand nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei si-si vara-n apa toata coada!...
In acea noapte incepuse a bate un vant race, de ingheta limba-n gura si chiar cenusa de sub foc. Ingheata zdravan si apa din baltoaga, si prinde coada ursului ca intr-un cleste. De la o vreme, ursul, nemaiputand de durerea cozei si de frig, smunceste o data din toata puterea. Si, sarmanul urs, in loc sa scoata peste, ramane far' de coada!

Incepe el acum a mornai cumplit s-a sari in sus de durere; si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce s-o ucida in bataie. Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de mania ursului. Ea iesise din vizuina si se varase in scorbura unui copac din apropiere; si cand vazu pe urs ca vine fara de coada, incepu a striga:

- Hei cumatre! Dar ti-au mancat pestii coada, ori ai fost prea lacom s-ai vrut sa nu mai ramaie pesti in balta?

Ursul, auzind ca inca-l mai in si in ras, se inciudeaza si mai tare si se rapede iute spre copac; dar gura scorburei fiind stramta, ursul nu putea sa incapa inlauntru. Atunci el cauta o creanga cu carlig si incepe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala... Dar cand apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nataraule! mie nu-mi pasa, ca tragi de copac..." Iar cand anina carligul de copac, ea striga: "Valeu, cumatre! nu trage, ca-mi rupi piciorul!"

In zadar s-a nacajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Si iaca asa a ramas ursul pacalit de vulpe!

CAPRA CU TREI IEZI
Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul". Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:
Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de
Pe subsuori.
-Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-am vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
-"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de
Pe subsuori.
- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...
- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa!
s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete! Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!
Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!... Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca labele!"
Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...
- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu! Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna...
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

Vrabiuta si Cocostarcul

Pe marginea unui lac, pe ramura unei salcii pletoase, o vrabiuta isi ciugulea penele. Pe lac un cocostarc trecea maiestos ciugulind alene cate un pestisor sau mormoloc. Vazand vrabiuta numai ce-i zise cu ingamfare:
- Vai tu, pe cat esti de mica si pricajita pe atata esti si de proasta!
- De ce zici asa? il intreba cu sfiala vrabiuta.
- Stai pe creanga, ca proasta, si-ti ciugulesti penele pe cand aici in apa este o multime de hrana. Iaca, pestisori, racusori, mormoloci, ceva scoici si altele... Dar de... cum sa vii aici sa ai parte din toate astea cand tu nu esti in stare...
- Fiecare cu ce poate, raspunse modesta vrabiuta. Eu nu pot sa intru in apa asa cum nici tu nu poti sa stai pe crenguta asta.
- Nu vorbi in van! Cum poti spune tu asa o jignire? Ia sa vezi! Si unde isi lua zborul si se aseza pe crenguta de langa vrabiuta, care, sub greutatea cocostarcului se franse, iar acesta cazu si se lovi de pamant isi franse o aripa si un picior, si unde se porni pe tipete de durere. O vulpe, care era pe aproape, auzi vaicarelile cocostarcului si veni iute stiind ca-i rost de masa imbelsugata.
Morala:
Nu-i destul sa fii mare si falos
Daca nu esti intelept si mintos.

Elefantelul curios


A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua intrebare: "ce maninca crocodilul seara?"
Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba:
- Ursuletule, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.
Si a plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta:
- Broscuto, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla.
In apropiere de lac, elefantelul s-a intilnit cu sarpele boa:
- Sarpe, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul.
Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia ca vorbeste chiar cu crocodilul:
- Scuzati-ma va rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara? Crocodilul siret ii spune:
- Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.
Elefantelul s-a apropiat si crocodilul -hat!, l-a apucat de nas, ca pe vremea aia elefantelul avea un nas ca toate nasurile, micut asa ca al tau.
Si cum se chinuia bietul elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede sarpele boa, care se afla in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul de nas si sarpele boa de coada , ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel, dar nasul i se intinsese atit de tare ca aproape ii atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are elefantelul trompa.

Iepurele si broasca testoasa


Un iepure care privea mersul lenes al unei testoase ii spuse acesteia in gluma:
- Vrei sa facem o intrecere, sa vedem cine alearga mai repede?
Testoasa incuviinta.
A doua zi, dis-de-dimineata, venira la locul hotarat pentru inceperea cursei. Multe animale voiau sa priveasca intrecerea si asteptau cu nerabdare.
Domnul Soarece trase o linie rosie pentru start si veverita dadu semnalul de plecare cu un fluier.
Iepurele porni val-vartej, iar testoasa incetinel, dupa cum ii era felul.
Cum o luase cu mult inaintea testoasei, iepurele se aseza sa manance cativa morcovi proaspeti.
In timp ce manca, trecu si testoasa, asudata, dar hotarata sa nu se dea batuta.
Iepurele mai alerga un pic si, in dreptul unui sat, se aseza sub un copac sa se odihneasca.
Tarziu, testoasa il ajunse din urma, dar trecu mai departe fara sa se opreasca.
Iepurelui i se facu somn.
Isi spuse:
- Soarele asta e prea fierbinte. Mai bine dorm un pic! Testoasa e inceata si voi avea timp s-o intrec!
Cand se trezi, vazu ca se lasa noaptea.
Sari ca ars si porni pe urmele testoasei.
In departare, o vazu cum trece linia de sosire si castiga intrecerea.
Toate animalele au aplaudat-o.
I-au dat apoi o cupa, ca unei mari castigatoare.
Iepurele a ajuns tarziu, obosit si rusinat, tocmai el, care credea ca este cel mai bun alergator.
Asa a aflat ca straduinta este un dar nepretuit.

Bunicul si nepotul


de Fratii Grimm



A fost odata un batran impovarat de ani. Si de batran ce era, privirea i se tulburase, auzul ii slabise si-i tremurau genunchii le orice miscare. Cand sedea la masa sa manance, abia mai putea sa tina lingura in mana: varsa ciorba pe masa, iar uneori ii scapau chiar bucaturile din gura.
Si vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de scarba. Nu-l mai asezara sa manance cu ei la masa, ci-l pusera intr-un colt, langa vatra. Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o strachina de lut, si nici macar atat cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa incarcata cu bucate, si ochii-i lacrimau de amaraciune.
Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si se facu cioburi. Cand vazu aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se inchise in amaraciunea lui si nu scoase o vorba. Din cand in cand,numai, scapa cate-un oftat adanc. "Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor barbatul si nevasta. Si-i cumparara din targ, o strachina de lemn, pe cateva paralute. Bietul batran, trebui sa manance de aici inainte doar din strachina de lemn. Si iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odae, nepotelul - sa tot fi avut gagalicea de copil vreo patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste scandurele.
- Ce faci tu acolo ? il intreba taica-sau.
- Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama, cand n-or mai fi in putere, ca bunicu' !...
Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul. Il poftira de indata pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara iarasi cu totii impreuna. Si din cand in cand se mai intampla ca batranul sa verse din mancare, nu-l mai lua nimeni la rost...

Samburele


de L.N. Tolstoi


Mama a cumparat prune ca sa le dea copiilor dupa masa de pranz si le-a asezat pe o farfurie. Vania, care nu mai mancase pana atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai placea cum miros si tare-ar mai fi vrut sa le guste! Tot dandu-le asa tarcoale, baietelul pandi clipa cand nu era nimeni in odaie si, nemaiputandu-se stapani, inhata o pruna si o manca. Cand s-a apropiat ora pranzului, mama a numarat prunele si vazand ca lipseste una, i-a spus tatalui. Stateau cu totii la masa si tatal a intrebat:
- Ia sa-mi spuneti, copii. Nu cumva a mancat cineva dintre voi o pruna?
- Nu, au raspuns copiii in cor.
Vania, rosu ca un rac, a spus si el:
- Nu, n-am mancat-o eu!
- Ca unul dintre voi a mancat pe ascuns o pruna, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorociera-i alta. Fiecare pruna are un sambure. Si daca cineva nu stie cum sa le manance si inghite samburele, a doua zi moare. De asta mi-e frica.
Atunci Vania, galben la fata, a zis repede:
- Ba nu, ca samburele l-am aruncat pe fereastra.
Toti au izbucnit in ras, iar Vania a inceput sa planga.

Cizmulitele


Un copil, la gradinita, incearca sa isi incalte cizmulitele. Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei. Cu tot trasul si impinsul, cizmulitele nu voiau nicidecum sa intre. Pana cand a reusit totusi sa il incalte, educatoarei i-au aparut broboane de transpiratie pe frunte.
De aceea aproape ca i-au dat lacrimile cand copilul i-a zis: "Doamna, dar sunt puse invers..." Intr-adevar, erau pe picior gresit... Nu a fost cu nimic mai usor sa ii scoata cizmulitele decat sa i le puna, totusi a reusit sa isi pastreze calmul pana cand iar cizmulitele erau incaltate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta asa cum trebuia. Insa atunci baietelul a zis: "Cizmulitele astea nu sunt ale mele!!"
In loc sa strige la el: "De ce nu mi-ai spus??", educatoarea si-a muscat buza si inca o data s-a chinuit sa il descalte. Cand s-a terminat chinul descaltatului, baietelul i-a spus: "Sunt cizmulitele fratelui meu. Mama mi-a zis sa le incalt pe astea azi."
Acum ea nu mai stia ce sa faca... Sa planga sau sa rada? A reusit totusi sa stranga suficienta rabdare pentru a se lupta din nou cu cizmulitele. Cand, in sfarsit, l-a incaltat, inainte de a-l trimite afara la joaca, l-a intrebat: "Si acum, unde iti sunt manusile? Trebuie sa ti le pun in maini ca sa poti pleca afara!"
Raspunsul?
-"Le-am bagat in cizmulite ca sa nu le pierd..."

Iepurasul cel haios


Traia odata in padure Iepurasul cel Haios, care isi petrecea toata ziua in cautarea mierii. Bineinteles ca ii placeau morcovii si spanacul, dar mierea era favorita lui!
Cateodata avea noroc sa gaseasca usor miere in scorbura vreunui copac batran. Dar, de cele mai multe ori, trebuia sa gaseasca diverse metode sa patrunda in vizuina Doamnei Urs, unde putea sa manance pe saturate miere din borcanul acesteia.
La un moment dat insa Doamna Urs a observat ca borcanul ei cu miere se tot goleste. "Cineva imi mananca mierea, si am sa-l prind," si-a spus ea.
Doamna Urs a intins o capcana. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel incat acesta sa cada cand va fi atins.
Ziua urmatoare, cand Doamna Urs a plecat la vanatoare, Iepurasul cel Haios a patruns in vizuina ei. A vazut borcanul de miere sus pe raft si s-a urcat sa-l ia. Dar cand l-a atins, borcanul a cazut, Iepurasul cel Haios a cazut si mierea s-a intins toata peste Iepurasul cei Haios!
Vai de mine! Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa se miste, dar mierea era asa de groasa incat el se lipea de orice atingea. Cand Doamna Urs s-a intors acasa, Iepurasul cei Haios era lipit de podea. "E, si acum sa vedem ce am prins," si-a zis razand Doamna Urs. "Se pare ca voi avea ciorba de iepure in seara asta la masa."
Doamna Urs a umplut cu apa o oala mare neagra si a pus-o pe camin. A aprins apoi focul in camin, sub oala, si a iesit afara sa adune cateva ridichii si cartofi pentru ciorba. Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa fuga, dar se lipea tot mai rau. "Oh, daca as putea sa scap de aici, niciodata nu as mai incerca sa fur miere!" si-a spus el plangand.
Pe masura ce focul aprins sub oala devenea din ce in ce mai puternic, mierea din jurul Iepurasului cel Haios devenea tot mai subtire. A inceput sa se scurga pe langa urechi, de peste tot, in jos spre labute.Curand Iepurasul cel Haios a fost in stare sa-si miste un picior, apoi pe celalalt. Cu o miscare din coada Iepurasul cel Haios a sarit afara din vizuina Doamne Urs si a pornit-o repede spre padure.
Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mancat niciodata miere. S-a multumit cu morcovi, spanac si salata ca si restul iepurasilor.

Zdrentuita

Intr-un maret palat, la malul marii, traia odata un lord batran si foarte bogat, care nu avea nici sotie nici copii in viata, avea doar o nepotica al carei chip nu-l vazuse niciodata. Batranul isi ura nepotica caci la nasterea ei, ii murise cea mai draga dintre fiice. Cand batrana doica ii adusese copila, el se jura ca, atat cat va trai, nu se va uita la ea, nu avea decat sa traiasca sau sa moara, lui nu-i pasa.
Asa ca-i intoarse spatele, se aseza la fereastra si privi peste intinderea nesfarsita a marii, varsand lacrimi amare dupa fiica lui care se prapadise, pana cand parul sau coliliu si barba carunta ii crescura mult peste umeri, se incolacira peste speteaza scaunului sau si patrunsera prin crapaturile din dusumea. Lacrimile sale, care picurau pe pervazul geamului, sapasera un sant in piatra si curgeau ca un raulet in mare.
In tot acest timp, nepoata lui crescu fara ca cineva sa-i poarte de grija. Doar doica cea batrana se mai indura de ea si, cand nu era nimeni prin preajma, ii dadea ceva resturi de la bucatarie sau cate o rochita rupta luata din sacul cu zdrente. Ceilalti servitori de la palat o alungau cu lovituri si cuvinte de ocara poreclind-o Zdrentuita si aratau cu degetul spre picioarele ei desculte si umerii golasi. Si asa crescu ea, mai mult nemancand si imbracandu-se cu te miri ce, petrecandu-si zilele prin campuri si pe carari. Singurul ei tovaras era gascarul care, atunci cand ei ii era foame sau frig sau era obosita, ii canta atat de vesel din fluier, incat ea-si uita de necazuri si se pornea sa danseze cu galagioasele gaste.
Asta pana intr-o zi cand oamenii prinsera a susoti cum ca regele facea o calatorie in tinutul lor si ca intentiona sa dea un mare bal in orasul invecinat pentru toti domnii si domnitele din tinut la care printul, unicul sau fiu, urma sa-si aleaga nevasta.
O astfel de invitatie sosi si la palatul de pe malul marii si servitorii o dusera batranului lord, care inca mai sedea la fereastra, varsand lacrimi amare. Dar, cand auzi despre ce era vorba, isi zvanta lacrimile si ordona sa i se aduca foarfeci cu care-si taie pletele lungi si barba, apoi trimise sa-i aduca haine scumpe si bijuterii si se imbraca. Ordona sa se puna seaua de aur pe calul cel alb, ca sa poata iesi in intampinarea regelui.
Zdrentuita auzise si ea vestea si se aseza in usa bucatariei plangand ca nu poate sa-l vada si ea pe rege. Cand batrana doica o vazu asa, se duse la stapan si-l ruga s-o ia si pe nepoata lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a incruntat si i-a zis ca nu vrea sa auda de fata.
Auzind asta, Zdrentuita fugi sa-i povesteasca prietenului ei gascarul cat e de nefericita ca nu poate merge la bal. Gascarul o asculta apoi ii propuse sa mearga impreuna in oras sa-l vada pe rege. Ea a privit insa cu tristete la picioarele-i desculte si hainele zdrentuite. Vazand-o, gascarul a scos fluierasul si a inceput sa cante, iar fata imediat s-a veselit. Baiatul a luat-o de mana si, cu gastele deschizandu-le drumul, au pornit spre oras.
N-au mers prea mult, cand un tanar chipes, imbracat frumos, veni calare spre ei ca sa-i intrebe incotro s-o ia ca sa ajunga la castelul unde se oprise regele. Cand afla ca si cei doi merg tot acolo, descaleca si merse alaturi de ei tot drumul. Gascarul isi scoase fluierul si canta o melodie duioasa. In acest timp, tanarul tragea cu coada ochiului la fata, pana ce se indragosti de ea. Isi lua inima in dinti si o ceru de nevasta. Dar Zdrentuita rase, zicandu-i ca i-ar sta tare bine cu o nevasta gascarita, apoi adauga ca el ar trebui sa-si ia nevasta una dintre domnitele pe care le va intalni la bal.
Cu cat ea il refuza, cu atat tanarul o ruga mai aprins. In cele din urma, ca s-o convinga de sinceritatea sa, o implora sa vina la bal la ora douasprezece noaptea, asa cum era imbracata, desculta si impreuna cu prietenul ei gascarul si cu gastele acestuia.
Cand se lasa noaptea si sala de bal era inundata de lumina si muzica, iar domnii si doamnele dansau in fata regelui, tocmai cand orologiul batea ora douasprezece, pe usile enorme intrara Zdrentuita si gascarul, urmati de cardul de gaste. Strabatura sala, in timp ce doamnele susoteau, domnii radeau, iar regele privea nedumerit.
Dar cand ajunsera in fata tronului, tanarul se ridica de langa tronul regelui si veni in intampinarea lor. Luand-o de mana pe Zdrentuita se intoarse spre rege si-i spuse ca ea era mireasa aleasa de el, caci tanarul era chiar printul in cinstea caruia se dadea balul.
Inainte sa termine ce avea de spus, gascarul duse fluierul la gura si incepu sa cante, iar in timp ce canta, hainele Zdrentuitei se transformau in vesminte stralucitoare, o coronita de aur era in parul ei, iar cardul de gaste se prefacuse intr-un alai de paji care-i duceau trena lunga.
Toti cei din sala au remarcat ca printul isi alesese de nevasta pe cea mai frumoasa fata din tinut. Gascarul s-a facut nevazut si nimeni nu a mai auzit de el de atunci. Batranul lord s-a intors la palatul sau de pe malul marii, la curte nu putea ramane caci jurase ca nu-si va privi niciodata nepoata. Cred ca l-ati putea vedea, caci el tot mai sta langa fereastra, plangand amarnic si privind departe spre intinderea nesfarsita a marii.

Printesa si Mazarea


de HC Andersen


E ra odata un print si printul acela voia sa se insoare cu o printesa, dar cu printesa adevarata. Si a cutreierat toata lumea ca sa gaseasca una pe placul lui si tot n-a gasit. Printese erau destule, dar el nu putea sa stie daca erau cu adevarat printese, fiindca tuturora le lipsea cate ceva. Si printul s-a intors iar acasa si era foarte necajit, pentru ca tare ar fi vrut sa gaseasca o printesa adevarata.
Intr-o seara, tocmai se starnise o furtuna cumplita, tuna si fulgera si ploua cu galeata; era o vreme ingrozitoare. Deodata s-a auzit cum bate cineva la poarta orasului si regele, tatal printului, s-a dus sa deschida.
La poarta era o printesa. Vai, dar in ce hal era din pricina ploii si a vremii rele! Apa ii curgea siroaie pe par si pe haine si ii intra in pantofi pe la varfuri si tasnea inapoi pe la calcaie. Dar zicea ca-i printesa adevarata.
- Bine, las’ ca vedem noi indata!, s-a gandit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus in odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat si a pus pe scandurile patului o boaba de mazare. Pe urma a pus peste mazare douazeci de saltele de lana si pe saltele douazeci de perne mari de puf. Aici s-a culcat printesa.
Dimineata au intrebat-o cum a dormit.
- Groaznic de prost!, a raspuns printesa. Toata noaptea n-am inchis ochii. Dumnezeu stie ce a fost in pat! Am sezut pe ceva tare si acuma-s toata numai vanatai! Groaznic!
Si atunci au vazut cu totii ca era o printesa adevarata, daca a simtit ea o boaba de mazare prin douazeci de saltele si douazeci de perne de puf. Asa de gingasa la piele nu putea sa fie decat numai o printesa!
Si printul a luat-o de nevasta, fiindca acum stia hotarat ca asta-i printesa adevarata; iar boaba de mazare au pus-o in odaia unde erau bijuteriile coroanei si se mai poate vedea acolo si astazi daca n-o fi luat-o careva.
Si asta sa stiti ca-i o poveste adevarata.

Filipok


de L.N. Tolstoi


Era odata un baietel pe care il chema Filip. Intr-o zi vazu copiii indreptandu-se spre scoala. Filip isi lua caciula si vru sa se duca si el cu ei. Dar maica-sa il intreba:
- Incotro te duci, Filipok?
- La scoala.
- Esti mic si nu poti sa te duci! Si mama il opri acasa.
Toti copiii erau dusi la scoala. Tata a plecat inca de dimineata la padure, iar mama s-a dus sa lucreze cu ziua. Au ramas acasa numai Filipok si bunica sus pe cuptor. Lui Filip i s-a urat sa stea singur. Si cand bunica a adormit, el s-a apucat sa-si caute caciula. Pe-a lui n-a gasit-o si a luat una veche de-a lui taica-sau; pe urma a plecat la scoala. Scoala era la capatul celalalt al satului, langa biserica. Cat a mers Filipok pe ulita lui, cainii i-au dat pace, il cunosteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curtilor straine, a sarit Jucika si a inceput sa latre; dupa Jucika a sarit si Volciok, un caine mare de tot. Filipok a luat-o la fuga, cainii dupa el. Filipok a incaput sa tipe, s-a impiedicat si a cazut. Dintr-o curte a iesit un mujic, a alungat cainii si s-a rastit la copil:
- Incotro alergi asa singur, neastamparatule?
Filipok n-a raspuns nimic; si-a sumes poalele hainei si a inceput sa fuga din rasputeri. A ajuns langa scoala. In cerdac nu era nimeni, dar dinauntru razbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: “Daca invatatorul ma alunga?”. Se tot gandeste ce sa faca. Sa se intoraca, vor sari cainii iar la el; sa intre in scoala, ii e frica de invatator. Tocmai atunci trece pe langa scoala o femeie cu donita in mana si-l intreaba:
- Tu de ce stai aici, cand toti invata?
Filipok n-a mai avut ce face si a intrat. In pridvor si-a scos caciula si a deschis usa . Scoala era plina de copii. Fiecare spunea ceava cu glas tare, iar invatatorul, care purta un fular rosu la gat, se plimba prin mijlocul lor.
- Tu ce vrei? l-a intrebat el pe Filipok.
Filipok si-a strans cu putere caciula la piept si nu a raspuns nimic.
- Cine esti?
Filipok tacea mai departe.
- Nu cumva esti mut?
Filipok s-a speriat asa de tare, ca n-a mai putut scoate o vorba.
- Ei, daca nu vrei sa vorbesti, pleaca acasa.
Tare ar fi vrut Filipok sa raspunda, dar spaima ii inclestase gura. S-a uitat la invatator si a incaput sa planga. Atunci invatatorului i s-a facut mila de el. L-a mangaiat pe cap si a intrebat pe copii cine-i baietelul acela.
- E Filipok, fratele lui Kostiuska. De mult vrea sa mearga la scoala, dar mama lui nu-l lasa, si atunci a venit la scoala pe furis.
- Hai, asaza-te in banca langa fratele tau; si am s-o rog pe maica-ta sa te lase la scoala.
Apoi, invatatorul a inceput sa-i arate literele, dar Filipok le stia de mai inainte, ba putea sa si citeasca putin.
- Ia sa te vad cum iti silabisesti numele?
Si Filip incepu:
- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.
Copiii rasera.
- Bravo!a spus invatatorul. Cine te-a invatat sa citesti?
Filip a prins curaj si a raspuns:
- Kostiuska. Eu sunt destept si dintr-o data am priceput tot! Sunt grozav de destept!
Invatatorul l-a intrerupt si a spus:
- Nu te grabi cu lauda; mai intai invata.
De atunci Filipok a inceput sa mearga si el cu copiii la scoala.

narcy mi-ai adus aminte de copilasie cu povestea asta a lui Tolstoi,Filipoc
am si eu caretea si mama mi-o citea merei,imi place foarte mult
e foarte frumoasa povestea

BUNICA



O vaz, ca prin vis. O vaz limpede, asa
cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu
gura stransa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas
in jos. Cum daschidea poarta, ii saream înainte. Ea baga binisor mana
in san si-mi zicea:

- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Naut!
- Nu.
- Turta-dulce!
- Nu.

Pana nu ghiceam, nu scotea mana din
san. Si totdauna sanul ei era plin. Ii sarutam mana. Ea-mi da parul în
sus si ma saruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul
grãdinii. Ea isi infigea furca cu caierul de in în brau si incepea sa
traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma culcam pe spate si
lasam alene capul în poala ei. Fusul imi sfaraia pe la urechi. Ma uitam
la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o
ploaie albastra.

- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surasul ei ma gadila în crestetul capului.
- Sa spui...
Si niciodata nu ispravea basmul.

Glasul ei dulce ma legana, genile mi se
prindeau si adormeam, uneori tresaream s-o intrebam cate ceva, ea
incepea sa spuie, si eu visam inainte.

- A fost odata un imparat mare, mare...
- Cat de mare?
- Mare de tot. Si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea, si ii parea rau, ii parea rau ca nu avea copii...
- Bunico, e rau sa nu ai copii?
- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.

Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea
parul carliontat în doua si ma saruta în crestetul capului. Cate-o
frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu
ochii dupe ea si ziceam:

- Spune, bunico, spune.
- Si asa,
ii parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere
de rau ca nu are copii... Intr-o zi veni la el un mos batran, batran,
ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat ce era. Si era mic, mic
de tot...
- Cat era de mic?
- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.
- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...
-
Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni ii zise: "Maria-ta, ai doi
meri în gradina, unul langa altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia
si care sunt ale altuia, si când infloresc nu stii care sunt florile
unuia si care sunt ale altuia, si asti doi meri înfrunzesc, infloresc,
se scutura si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci cand or lega rod
asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu
totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si imparatul alerga in
gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pana dete peste cei doi meri.
Merii se scuturasera de , ca sub ei parca ninsese, dar rod nu
legasera.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...

Era asa de cald... asa de bine in poala
bunichii... o adiere încetinica imi racorea fruntea... norii albi,
alunecand pe cerul albastru, ma ameteau... inchideam ochii. Ea spunea,
spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.

- Si se gandi imparatul ce sa faca, ce
sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude mereu, si
i-a udat mereu, altii ziceau sa le dea mai mult soare, si imparatul a
taiat toti pomii de jur împrejur. Si merii infloreau in fiecare
saptamana, si se scuturau, si rod nu legau. Intr-o zi veni la imparat o
baba batrana, batrana si zbarcita, ca mine de zbarcita, si mica, mica,
ca tine de mica...
- Ca mosu de mica?
- Da, ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...
-
Asa mica de tot nu era. Si zise împaratului: "Maria-ta, pana n-oi mulge
un ulcior de lapte de la Zana Florilor, ce doarme dincolo de Valea
Plangerii, intr-o campie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei,
merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca indata ce te-or
simti florile, incep sa se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe
obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai
de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în
buruiana pucioasa or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai
misca"...
- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei?
Tresaream.
- A, nu... stiu unde ai ramas... la-a-a... Zana Florilor...

Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cadeau
incarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor, ca un
fulg plutind pe o apa care curge incet, incetinel, incetisor... Si
bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfar-sfar pe la urechi, ca un
bondar, ca acele cantece din burienile în care adormisem de atatea ori.

- Si împaratul a incalecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... inganam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.
- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...
- ... s-a plecaaat...
- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Pana a dat de o padure mare si intunecoasa...
- ... intunecoasa...
-
... de nu se vedea prin ea. si acolo si-a legat calul d-un stejar
batran, s-a pus dasagele capatai si a închis ochii ca sa se odihneascã.
Si... pasamite padurea canta si vorbea, ca era fermecata. Si... cum îi
aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, imparatul
adormi, si dormi, si dormi...

Cand m-am dasteptat, bunica ispravise
caierul. Dar basmul? Cu capul în poala bunichii, niciodata n-am putut
asculta un basm întreg. Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus
cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si
zambetul ei.

FETITA CU CHIBRITURILE


Era un ger grozav afara, ningea si
incepuse a innopta: era ajunul chiar Anului Nou. Pe frigul acela si pe
intunericul acela, mergea pe strada o biata fetita cu capul gol, si cu
picioarele goale. Avusese ea doar niste papuci cand plecase de-acasa,
dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care mama ei ii
rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea, incat mititica-i
pierdu grabindu-se sa treaca o strada, unde cat p-aci era sa fie
strivita intre doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise, iar
celalalt il luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan
pentru copilul lui, cand o avea si el unul.

Fetita mergea cu picioarele ei goale,
rosii-vinete de frig, si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de
cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea
pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea
prin urmare nici un ban, si-i era foame si frig tare. Biata fetita!
Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea
frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret.
Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in
strada, era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.

Se opri si se ghemui intr-un colt
dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta.
Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai
mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate
chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara
de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub
acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate
crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau
aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine.
Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de
zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni,
si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta
deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o
soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama.
Inauntru ardea focul si era asa de cald, dar ce-i oare asta? Fetita isi
intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele, flacara se
stinse si soba pieri, fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in
mana.

Harscai un altul, care se aprinse,
straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza
subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita
c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri, in mijloc era o
gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut;
si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu
furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se
stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.

Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu
sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit
decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele
ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc
ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua
mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot
mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau
stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A
murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna
pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o
stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".

Mai trase inca un chibrit pe zid: si se
facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si
era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga
fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai
vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si
gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. si aprinse repede toate
chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe
bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa
de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua
zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era
acolo nici frig, nici foame, nici griji, erau acasa la Dumnezeu.
Dar
in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos
fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de
frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo
zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie
fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu
ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu
bunica, in ziua Anului nou.